Descoperind natura
© Andreea Popescu - fotograf 

© Andreea Popescu - fotograf 

Despre Andreea

Bucovineancă la origini, îndrăgostită iremediabil de natură și fotografie, curioasă din fire și copilăroasă sunt gata aproape întotdeauna să pornesc într-o aventură pe ceva munți sau dealuri. Nu voi spune niciodată nu unui apus văzut de pe un deal și nici unei căni cu ceai de mentă.


Culorile dimineții - de Andreea Popescu ©

Culorile dimineții - de Andreea Popescu ©

Începuturile…

Parcă îl aud și astăzi pe bunicul cum mă striga cu vocea din ce în ce mai puternică la lăsatul serii, “Andreeeeea, Andreeeeeea vino acasă, e târziu!”, iar eu mă făceam că nu îl aud, voind să mai stau puțin în liniștea pădurii din apropierea dealului unde aveau bunicii mei casa. De dimineața până seara, cât era vara de lungă, îmi făceam simțită prezența din ce în ce mai rar pe acasă, plecam să fac plimbări pe dealuri și prin păduri, să trec garduri peste garduri și să mă las gâdilată de mirosul fânului proaspăt cosit, sau uscat. Iubeam liniștea și trilul păsărilor, precum și susurul pârâului din pădurea lui nea’ Crăciun (fără a avea vreo legătură cu Moș Crăciun, așa cum credeam eu când eram copilă). Îmi plăcea să descopăr în fiecare zi câte ceva, iar la un moment dat pot spune că descoperisem multe… pietre, deoarece îi amețeam pe cei din jur cu mica mea colecție (vreo sacoșă și ceva) de pietre mici, de toate culorile și în toate formele. 


Dezvelind natura somnoroasă - de Andreea Popescu ©

Dezvelind natura somnoroasă - de Andreea Popescu ©

“La noi mai erau păduri…”

Am copilărit în frumoasa zonă a Dornelor, într-un cadru natural prielnic dezvoltării unei curiozități acerbe cu privire la tot ceea ce înseamnă natura. Încă de când nu văzusem lumina zilei, mama mă purtase pe munții din jurul orașului Vatra Dornei și parcă îmi făcuse o introducere în ceea ce aveam eu să descopăr ani mai târziu. Țin minte cum auzeam bătrânii cum povesteau că pe vremea lor mai erau păduri, iar acum încep să fie din ce în ce mai puțin apreciate, că oamenii nu mai înțeleg cum e să te bucuri de un brad sau de niște flori frumos crescute pe dealuri. În acele momente creștea în mine dorința să le arăt că încă mai există păduri, și cum am prins aparatul foto al mamei cu film, am fugit repede în pădure și am fotografiat un copac, era dovada prin care eu voiam să le spun că ceea ce spun ei e fals. Aceea a fost prima mea fotografie din natură, fotografie care mi-a deschis calea spre pasiunea de astăzi.


Bucațele de toamnă - de Andreea Popescu ©

Bucațele de toamnă - de Andreea Popescu ©

Cu dor de locuri

Crescând, nu am renunțat deloc la cutreieratul pădurilor, din contră, sentimentul tot creștea în mine, iar dorul de ducă era mai mare ca oricând. Ajunsesem să plec pe ici colo, doar pentru că citisem sau cineva îmi spusese că voi descoperi un loc nou care m-ar putea cuceri. Și am avut atâtea locuri de care am prins drag și câte vor mai urma și de acum înainte. Pe unele le-am suprins în fotografii, iar pe altele doar în amintiri, iar când închid ochii parcă mă revăd acolo. Și așa, din vorbă în vorbă, din povești în povești, am ajuns să plec să văd Pădurea de Argint și Codrii de Aramă, să mă pierd prin ei chiar de ziua mea și să mă minunez de cât de frumoase pot fi pădurile. Iar de atunci, mi-am format un obicei, și au trecut mai mult de 10 ani, ca în fiecare an, să merg să colind iar și iar acei codri, căci de fiecare dată îi găsesc altfel.


Pădure Somnoroasă -  de Andreea Popescu ©

Pădure Somnoroasă -  de Andreea Popescu ©

Când natura se împletește cu pasiunea

Tot hoinărind așa, în lung și în lat, din natură a izvorât și pasiunea legată de fotografie, pasiune pe care am început să o dezvolt mai mult în ultimul an. Am început să văd din altă perspectivă copacii și să transmit și celorlalți acest lucru. Sunt încă stângace și parcă nu iese totul așa cum mi-aș dori, însă, de fiecare dată când mă pierd pe undeva pe dealuri cu apartul în mână, simt că pot și vreau să cresc. Îmi place să surprind surâsul munților odată cu primele raze ale soarelui, dar și ceața când dezvelește cu atâta delicatețe copacii somnoroși, însă, cel mai mult îmi place să surprind cum natura se tranformă, e fix ca un om, când e supărată, când e voioasă și îți oferă niște zile memorabile în care te lasă să o descoperi.

Povestea mea nu se oprește aici, probabil aici e doar începutul, acea bucățică de introducere cu “a fost odată” și restul frazelor care urmau după. În următoarele capitole ale ei, sunt sigură că voi descoperi locuri și locuri pe care le voi surprinde în cadre timide care să le exprime inocența. În cadrul poveștii mele natura va fi principalul personaj, eu încercând doar să povestesc câte ceva despre ea, așa cum o văd de atâtea ori când mă primește în sanctuarul său.


Galerie Foto

toate fotografiile sunt proprietatea Andreei Popescu ©

Bucovineancă la origini, îndrăgostită iremediabil de natură și fotografie, curioasă din fire și copilăroasă sunt gata aproape întotdeauna să pornesc într-o aventură pe ceva munți sau dealuri. Nu voi spune niciodată nu unui apus văzut de pe un deal și nici unei căni cu ceai de mentă.